Comunitățile de energie în Italia (regiunea Toscana): model funcțional, dar încă în faza de început operațional

Comunitățile de energie regenerabilă din Italia, în special din Toscana, sunt deja o realitate. Nu mai vorbim de concepte sau de pilot, ci de implementări efective, susținute de finanțare publică și de un cadru legislativ clar orientat spre formare rapidă.

La nivelul regiunii Toscana, sunt identificate aproximativ 75 de comunități de energie în diferite stadii de dezvoltare. Majoritatea sunt organizate în forme juridice simple: în jur de 75% sunt asociații nerecunoscute, încă 8% asociații recunoscute, iar restul sunt împărțite între cooperative, fundații de participare și alte forme hibride.

Asta spune mult despre direcția aleasă: nu se forțează structuri complexe, ci se permite formarea rapidă a comunităților, chiar și în forme juridice minimale.

La nivel operațional, distribuția este la fel de relevantă. Aproximativ 66% dintre comunități funcționează la nivel regional sau de “area vastă”, 25% sunt locale (comunale), iar doar un procent mic are acoperire națională. Deci vorbim clar de un model construit în jurul proximității, nu al centralizării.

Dimensiunea efectivă a acestor comunități este relativ redusă. Datele arată o putere medie de aproximativ 50–65 kW per configurație, cu un număr mediu de circa 7 membri. Practic, vorbim de grupuri mici — câteva case, uneori mici business-uri — organizate în jurul unui punct comun de producție și consum.

Evoluția este însă rapidă. Numărul de configurații a crescut constant, de la câteva zeci în 2023 la peste 150 în începutul lui 2026 doar în Toscana, iar la nivel național s-a ajuns la peste 2.500 de configurații și peste 1.100 de membri activi în comunități.

Pe partea de capacitate, trendul este similar: de la sub 1 MW instalat în 2022, la peste 7 MW în 2026 doar în regiune, cu o estimare de peste 200 MW la nivel național.

Interesul este confirmat și de cererile de finanțare. Până la finalul lui 2025, au fost depuse peste 2.100 de aplicații pentru finanțare PNRR, însumând aproximativ 138 MW de capacitate și peste 60 milioane euro solicitați. Din acestea, doar o mică parte au fost aprobate în prima etapă, ceea ce arată un dezechilibru clar între cerere și fonduri disponibile.

Modelul economic este construit în jurul a două componente: granturi inițiale și stimularea energiei partajate. Granturile acoperă aproximativ 40% din investiție, iar pentru energia consumată în interiorul comunității se acordă un stimulent de aproximativ 100–150 euro/MWh.

Acest lucru schimbă complet logica operațională.

Comunitatea nu este construită ca un actor de piață, ci ca un mecanism de optimizare locală. Nu există vânzare directă în piață, nu există participare în day-ahead sau intraday, nu există mecanisme de agregare în sens clasic. Energia în exces este gestionată în continuare de furnizor.

Practic, comunitatea optimizează intern, iar restul sistemului rămâne neschimbat.

Un alt element interesant este apariția unor entități dedicate care gestionează aceste comunități din punct de vedere tehnic și operațional. Acestea acoperă partea de raportare, relația cu autoritățile și optimizarea distribuției interne a energiei. În paralel, autoritățile publice locale sunt foarte implicate — oferă suport tehnic, studii de fezabilitate și chiar programe educaționale dedicate.

Există inclusiv inițiative academice, cum ar fi programe de master dedicate comunităților de energie, ceea ce arată un nivel ridicat de institutionalizare a subiectului.

Toate aceste elemente creează un ecosistem coerent, dar orientat foarte clar către o primă etapă: formarea comunităților.

Integrarea în piața de energie rămâne însă limitată.

Nu există încă mecanisme prin care aceste comunități să devină actori activi în piață. Nu există mandate de tranzacționare, nu există agregare, nu există optimizare la nivel de portofoliu.

Asta sugerează că modelul italian este unul etapizat: mai întâi creezi masa critică de comunități, apoi construiești funcționalitățile avansate.

În comparație, România se află într-o etapă diferită. Nu există încă același volum de implementări, dar discuția este mult mai orientată către arhitectura finală: integrare în piață, roluri clare, flexibilitate, agregare.

Din acest motiv, diferența dintre cele două nu este neapărat una de “înainte” și “înapoi”, ci mai degrabă una de abordare.

Italia optimizează viteza de formare.

România pare că optimizează structura pe termen lung.

Și este foarte posibil ca această diferență să devină relevantă exact în momentul în care comunitățile vor trebui să treacă de la optimizare locală la participare reală în piață.